Părerea unui copil de 13 ani despre educație

După umila mea opinie, educația (cel puțin în țara noastră) are tot atâtea avantaje pe cât are dezavantaje. Pornind de la primele luni de viață, continuând cu sistemele de învățământ (de stat sau particulare) și încheind cu master-uri și (post)doctorate, sistemul de educație al României – și cred că nu numai – este presărat cu crăpături și defecte (totuși, aceste rânduri nu trebuie luate ca un text argumentativ împotriva sistemului de educație mondial, ci doar părerea mea, nespusă până acum, despre ceea ce facem, nu doar în primii noștri 20 și ceva de ani de viață, ci și pe tot parcursul anilor noștri petrecuți pe Pământ).

Eu cred că educația începe din primele luni de viață: de la cum să stai frumos în șezut, să nu fii rău cu ceilalți și să îți împarți jucăriile, până la cum să nu reacționezi exagerat când părinții tăi nu te bagă în seamă. Această educație, pe care o mai numim „cei 7 ani de-acasă”, este, după părerea mea, cea mai importantă. După aceea, intră în viața copilului lucrurile care îi vor forma viitorul: limba maternă, matematica și toate derivatele acesteia, precum și multe altele. Copilul își petrece cel puțin 12 ani din viață (mă rog, există și multe excepții de la această regulă numită „învățământ obligatoriu”) învățând lucruri, cel puțin inutile – și nu spun asta deoarece sunt o rebelă ce nu vrea să învețe, ci pentru că stau cel puțin 3 ore pe zi să tocesc la materii pe care trebuie să le știu doar pentru că va trebui să îmi ajut și eu copilul la ele când el/ea va fi de vârsta mea. Excepția o reprezintă activitățile extrașcolare, pe care le-am adorat mereu: le recomand cu căldură de la o vârstă fragedă, deoarece reprezintă un mediu propice de învățare din plăcere. După aceea, ne mutăm la studiile superioare, unde suntem forțați să ne alegem „profilul” de la vârsta de 14-15 ani. Din păcate, deseori se dovedește că obligația de a-ți alege cariera de viitor de la o vârstă așa fragedă nu este cea mai bună idee, iar acest lucru mi se pare una dintre marile problemele ale educației din zilele noastre. Într-un final se ajunge la facultate, încă o alegere orientată de deciziile luate în adolescență.

Însă, apreciez un mod de educare, care mi-a fost drag de când mă știu: învățarea experiențială. Consider că, prin învățarea motorie, cu jocuri, excursii și activități extrașcolare, dar implementată și în cadrul școlii, copiii se dezvoltă mult mai armonios și lin, dar și rețin multe din lucrurile pentru care, altfel, ar sta ore întregi la birou ca să le memoreze pe termen de scurt, ca pe o altă informație probabil inutilă (și spun asta din experiență).

În concluzie, o să subliniez faptul că noi ne educăm toată viața și că viața în sine este un proces infinit de învățare. Totuși, realizez că părerea mea despre educație se rezumă doar la experiența mea de la școală, care a ocupat cea mai mare parte din viața mea de până acum. Dar, ca să termin acest text într-o notă pozitivă, voi spune doar că sper cu ardoare că vom schimba ceva, astfel încât generația mea și cele viitoare să aibă parte de o altfel de educație.

Articol scris de Mara Anastasia Isvoranu